Jescu. Săftescu-Jescu

Până prin clasa a doua, am fost un fenomen lexical: poceam cuvintele într-un mare fel, după reguli ştiute doar de mine. Să vă dau câteva exemple.

Stăteam foarte mult timp cu bunica mea care, ca orice bunică modernă, citea foarte multe ziare, cu precădere Evenimentul Zilei. Eu nu-l scoteam din Învelimentul Zilei, deşi nu ştiu ce învelea exact şi cum.

Primeam vestitele pachete din Germania de la bunica mea, în care se găsea de fiecare dată zahăr cubic. Probabil încă sub influenţa comunismului, ăla era zahăr public.
(more…)

Haideţi să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Să ne închipuim că undeva, în ţara asta, există un om care nu a părăsit niciodată casa. Motivele sunt irelevante, este doar un exerciţiu.

Să ne imaginăm că nu a mers niciodată la şcoală, la piaţă, la mall sau la zoo şi nu are acces la internet. Astfel, singura lui punte către lumea de afară este televizorul din sufragerie. Singura realitate pe care acesta o cunoaşte este deci aceea văzută la TV.

Cum credeţi că arată lumea în ochii unui astfel de om? E mai colorată, mai gri, mai veselă, mai tristă sau este o reprezentare fidelă a realităţii exterioare?

Dacă tot sunt răcită și nu am ceva mai bun de făcut, am zis că n-ar fi rău să mă fac de râs. Urmează un episod din seria confesiunilor jenante.

De mic copil, mi-a fost frică de oameni. Stând mult timp printre prietenele bunicii mele, auzeam numai povești rupte parcă din Știrile de la ora 17, cu violatori, criminali și psihopați. Astfel că de fiecare dată când vedeam că vine spre mine un om cu figură suspectă ori haine mai sărăcăioase, treceam pe celălalt trotuar.

Aveam însă o problemă: (more…)

Fiind o clădire cu 7 etaje, universitatea la care prestez cu drag are două lifturi: unul care funcționează pe bază de cartele de acces, rezervat persoanelor cu vechime și funcție în instituție și unul care funcționează pe bază de liftieră, cu care merg eu cu teamă în suflet atunci când mi-e lene sau mă grăbesc.

Nu știu exact de ce nu sunt lăsate la liber, că până la urmă, un liftier ocupă spațiu și mai trebuie și plătit. Mă gândesc că au ei motivele lor.
La noi sunt două liftiere care cred că au fost recrutate după cerințe rupte din filosofia zen ori yin și yang, că prea se echilibrează: una măruntă și slabă și una mai puțin măruntă și mai spre deloc slabă.

Dincolo de aceste detalii ce țin de decor, nu pot să nu constat că meseria de liftier este probabil cea mai pictisitoare din lume: (more…)

Dragii bloggerului,

O să vă povestesc astăzi o întâmplare de care nu sunt foarte mândră, dar din care poate o să învățați ceva. Sau măcar o să râdeți de mine, și tot e ceva pentru dimineața asta urâtă și răcoroasă.

Se făcea că eram în ultimul an de facultate și îmi finalizam licența. Ajunsesem la editarea trimiterilor bibliografice, pentru că niciodată nu am răbdare să le scriu în formulă completă de la început, de frică să nu îmi pierd ideile. Și atunci trec doar o prescurtare a titlului și numărul paginii, urmând să le editez la final. Aveam, printre titluri, o carte a lui Michel Jouve, pe nume Comunicarea. Relații publice și publicitate.
(more…)

Copilăria şi mai ales adolescenţa mi-au fost marcate în cel mai frumos mod de o suită de nopţi petrecute între fete, pe modelul american al petrecerilor în pijamale.

Ne adunam în casa celei care era la un moment dat singură acasă, cumpăram tone de îngheţată, ciocolată şi chipsuri şi făceam poştă băuturi atât de dulci încât azi mi-e greaţă să mă şi gândesc la ele. De la clasicul Atheneu pe care probabil toţi cei născuţi în anii ’80 îl cunosc, la ceva mai rafinatul Angelli Cherry şi apoi la creme de whisky cu arome care acum îmi plac doar în creme de corp şi spumante de baie.

Pe lângă faptul că erau prilej de relaxare, distracţie şi teambuilding, nopţile albe în piajamale lălâi erau momente de confesiuni mascate în jocuri care mai de care mai originale. (more…)

Până să părăsesc casa părinţilor mei şi să merg la facultate, camera mea de acasă era cea mai mare şi cea mai călduroasă din apartament. Fiind cel mai tânăr şi cel mai gingaş membru al familiei, locul în care îmi făceam temele şi somnul de frumuseţe era deci unul foarte ocrotitor.

Când am plecat, deşi locul care mă aştepta era un apartament şi nu o cameră de cămin, nu mi-am luat toate lucrurile cu mine, încercând să păstrez şi noua şi vechea cameră la fel de ale mele. Probabil că într-un fel, ştiindu-i şi pe ai mei destul de îndureraţi de absenţa ambelor odrasle, am făcut asta şi pentru a le oferi un mic confort psihic şi garanţia că o să mă întorc.
(more…)

Îmi place foarte mult Nichita Stănescu. Cred că cel mai mult dintre poeţii neamului. Doar Blaga îl mai egalează din când în când în topul personal. Alcoolic sau nu, nu-mi pasă.

Totul a început cu un interviu văzut acum mulţi ani, pe TVR 1, la îndemnul părinţilor mei. Un interviu cu Nichita Stănescu!
Mi se părea absolut fabulos să poţi vedea un poet din manuale la TV, căci mă obişnuisem să îi ştiu morţi pe cei mai importanţi dintre ei cu mult înainte de dezvoltarea tehnologiei moderne. (more…)

Îmi plac începuturile de an, pline de liste, statistici, nostalgii şi regrete, marcate de promisiuni solemne şi judecăţi de valoare, niciodată timide, mereu lăsând impresia că anul care abia îşi vâră nasul în calendar va fi cel care va schimba tot, cel în care vom fi mai buni şi mai înţelepţi, astfel că nu vom repeta nici o greşeală săvârşită în anul anterior.

Îmi plac începuturile de relaţii, cu strângeri de mână nesigure, atingeri scăpate ca din greşeală, convorbiri telefonice interminabile şi sms-uri trimise în miez de noapte. Sau începuturile unui regim de slăbire, care pică întotdeauna într-o zi de 1 sau măcar una de luni, când după un mic dejun foarte verde şi leguminos deja te simţi cu nu ştiu câte kilograme mai slab.

Îmi plac începuturile pentru că sunt momentele în care orice vrei să faci are probabilitate maximă de izbândă şi pentru că îţi lasă mereu impresia că există un potenţial imens de variante posibile ale viitorului care te aşteaptă după colţ.

Începuturile sunt clipe încărcate cu adrenalină, cu spaimă şi dorinţe puternice, cu încrederea oarbă şi uneori naivă că poţi face tot ce ţi-ai propus. Cele mai mari emoţii, cele mai pline şi cele mai vii frânturi de viaţă sunt întotdeauna legate de începuturi. Tot ce trebuie să facem e să ne începem viaţa la nesfârşit, în fiecare zi.

Trec printr-o perioadă foarte aglomerată în care îmi împart timpul între predat ore, lectură şi scriitură pentru doctorat, activităţi cu Persoana I, ajutat diverşi oameni cu diverse texte şi, bineînţeles, blog, Facebook, Twitter. Nu mă plâng, că-mi fac toate plăcere. Ideea e alta.

Mă uit în jurul meu şi observ cu tristeţe că nu am mai avut timp să îmi aranjez hainele în dulap. Sau să-mi fac ordine printre cercei şi gablonţuri. Sau să şterg praful de pe toate nimicurile care-mi ocupă spaţiul din bibliotecă. Chestii minore, de ordin gospodăresc, care au rămas nebăgate în seama, din lipsă de energie şi chef după o zi grea de lucru.

Şi stau şi mă întreb: de unde aveau mamele noastre atâta zel să le facă pe toate? Ce puteri magice le făceau ca după 8 ore de lucru şi 2 de navetă (în cazul meu personal) să mai aibă chef să pună masa, să spele haine, să facă teme şi să se joace? (more…)