Jescu. Săftescu-Jescu

Am văzut de curând The Oxford Murders, un film care mi-a plăcut surprinzător de mult, având în vedere că l-am luat de la oferte, cu 4,99. Filmul e cu crime și mistere, construit pe linia unor discursuri logico-filosofice cel puțin interesante.

Dar nu despre film vreau să vă spun, ci despre o scena din acesta. E vorba chiar de o scenă de început, în care actorul principal asistă la o prelegere a unui profesor faimos, într-un amfiteatru mare și ticsit de studenți fascinați. O adevărată mostră de artă oratorică și actoricească deopotrivă, încheiată cu aplauzele frenetice ale spectatorilor. Scena este dramatizată, firește, dar eu tânjesc încă după o astfel de prezență.
(more…)

M-au enervat dintotdeauna oamenii care în cele mai banale dintre conversaţii, îşi scot artileria de neologisme şi aruncă cu ele în toate părţile, fie cu sens, fie nu.

Probabil din dorinţa de a părea mai erudiţi decât sunt de fapt, sau doar în încercarea de a impresiona, încep să îţi spună despre Kant când tu îi întrebi dacă vor slănina cu ceapă sau cu usturoi.
(more…)

Poate că sunt eu de modă mai veche, sau mai ciudată, dar nu îmi e foarte confortabilă ideea de a aduce constant un străin în casă pentru a te lepăda de anumite responsabilități gospodărești. Nu vorbim deci de instalatori, electricieni și astfel de prezențe ocazionale, ci de personaje foarte la modă în ultima vreme, cum ar fi femeia care face curat ori bona pentru copii.
(more…)

Fiind o clădire cu 7 etaje, universitatea la care prestez cu drag are două lifturi: unul care funcționează pe bază de cartele de acces, rezervat persoanelor cu vechime și funcție în instituție și unul care funcționează pe bază de liftieră, cu care merg eu cu teamă în suflet atunci când mi-e lene sau mă grăbesc.

Nu știu exact de ce nu sunt lăsate la liber, că până la urmă, un liftier ocupă spațiu și mai trebuie și plătit. Mă gândesc că au ei motivele lor.
La noi sunt două liftiere care cred că au fost recrutate după cerințe rupte din filosofia zen ori yin și yang, că prea se echilibrează: una măruntă și slabă și una mai puțin măruntă și mai spre deloc slabă.

Dincolo de aceste detalii ce țin de decor, nu pot să nu constat că meseria de liftier este probabil cea mai pictisitoare din lume: (more…)

Articolul pe care l-am citit azi-noapte la Anca pe blog m-a pus pe gânduri şi mi-am adus aminte de o mie de chestii de prin şcolile noastre care nu s-au schimbat nici acum. Sistemul nostru de învăţământ uniformizează. În primul rând, prin vârsta invocată şi de Anca în articolul ei. E firesc, bineînţeles, să existe nişte vârste fixate pentru fiecare ciclu, dar ce te faci atunci când nivelul de inteligenţă nu corespunde cu cel estimat ca fiind general valabil pentru o anumită vârstă?

Ce te faci cu un geniu sau cu un copil care are un ritm mai încet de dezvoltare? Din câte ştiu eu, în peisajul autohton nu funcţionează astfel de diferenţieri bazate pe abilităţi. Ce dacă eşti un geniu la 13 ani? Tot în clasa a 6 a ţi-e locul. Şi viceversa.
(more…)

…atunci înseamnă că sunt cea mai mare proastă.
Eu am fost dintotdeauna un om foarte responsabil, foarte conștiincios și cu foarte mare respect față de cei de lângă mine, fie că e vorba de cei pe care îi iubesc, cu care colaborez sau cu care am contact la un moment dat. Ceea ce înseamnă două lucruri: pe de-o parte, că am încercat mereu să mă feresc de probleme și să fac totul așa cum trebuie și, pe de altă parte, că am așteptări similare de la persoanele din jurul meu.

Asta face că, dacă, spre exemplu, un prieten al meu e băgat într-o chestie și el, în loc să își vadă de treabă, se fofilează, eu nu pot să stau și să mă uit la el. Așa că începe operațiunea de corecție: încerc să îi explic că nu e ok, că unii oameni depind de el, că dacă nu mai are timp sau chef să ajute, e mai bine să spună, decât să amâne niște persoane care se bazează pe el. Ăsta e momentul zero.
(more…)

De la bun început spun că nu mă încadrez în noul val care se pune de-a doua căsătoriei, ba dimpotrivă, eu sunt mai de modă veche şi mi se pare absolut minunat să te căsătoreşti, să ai doi copii şi un căţel, să faci ciorbă lunea şi prăjitură duminica şi aşa mai departe. Îmi plac familiile tinere, nu mă sperie plânsul de copil, cu voma şi alte cele mai am încă o reţinere, dar mă gândesc că se va rezolva de la sine.

Revenind la nunţi. Cum mă paşte şi pe mine una în următorul an, am fost la două târguri de nunţi şi am făcut o minimă cercetare, în urma căreia am rămas cu două mari nelămuriri. Prima e legată de rochii. Nu mă refer la cele de designer, absolut minunate şi inaccesibile, ci la cele expuse pentru tot omul în magazine şi la aceste târguri de care vorbesc. De ce sunt toate atât de urâte, sclipitoare, pline de paiete, flori, pietre şi atât de scorţoase de parcă ar fi făcute din carton? Nu am văzut absolut nici una simplă. Nici una pentru un om mai ciudat, ca mine, care fuge de briz-bizuri ca anorexica de carbohidraţi. (more…)

E drăguţ să observi, din tabăra profesorilor, că unele lucruri legate de studenţie nu se schimbă niciodată. Că la cursuri primele rânduri din faţă sunt mereu goale, că în ultima zi de predare a proiectelor li se ia curentul, strică netul, rup mâinile şi te miri ce catastrofă mai mult sau mai puţin inevitabilă.

E reconfortant să vezi că încă au emoţii înainte de examene, că încă le pasă, că încă mai sunt tocilari care ştiu toate cursurile şi încă ceva, că mai sunt oameni care absorb ca un burete orice le spui şi care îţi răsplătesc efortul înzecit doar prin faptul că îşi dau interesul.

Dincolo de asta, însă, (more…)

Se face că în ultima lună, două persoane cu care interacţionez au fost muşcate de câini în zona universităţii. Nu comentez absurdul situaţiei de a fi în pericol într-o zonă centrală şi foarte populată a oraşului, ci o altă chestie pe care au păţit-o ambele domnişoare şi pe care nu o pot înţelege nicicum.

După marele eveniment, fireşte că cele două au luat calea spitalului. Când au ajuns la momentul anti-rabicului, însă, medicii care le-au consultat – mă îndoiesc că era acelaşi – le-au propus ca, în loc să le facă vaccinul ăla, poate, degeaba, nu mai bine stau ele cu ochii pe câinii care le muşcaseră – vreme de 10 zile! – să vadă dacă dau semne de turbare?

Cum, tu, medic, ocrotitor al sănătăţii, să propui unui pacient să caute un dulău agresiv de simptome ale turbării? Ce om sănătos la cap s-ar mai apropia de un câine comunitar care l-a muşcat deja? Şi asta de ce? Ca să economiseşti un vaccin? Că nu înţeleg şi pace. Sau sunt motive mai raţionale care îmi scapă mie?

Nu am înţeles niciodată relevanţa cursurilor despre suporturile informaţiei în cărţile despre comunicare. În mai toate manualele de relaţii publice ori jurnalism, li se explică învăţăceilor în câteva pagini bune cum, pentru a înregistra informaţiile culese de pe teren, au nevoie de pix, foaie sau, după caz, reportofon ori cameră de filmat şi casetele aferente. Du-te tu, n-aş fi crezut!

E oare vreun om trecut prin 12 ani de şcoală, câteva teze, o capacitate şi-un bac, care să nu poată intui că atunci când trebuie să noteze ceva are nevoie de un pix funcţional şi o foaie liberă? Sau că o cameră de înregistrat e nulă în lipsa unei casete/card? Mai ales când deja vorbim cu fală că ne aflăm în era informaţiei?

Numa’ întreb.