Jescu. Săftescu-Jescu

Până prin clasa a doua, am fost un fenomen lexical: poceam cuvintele într-un mare fel, după reguli ştiute doar de mine. Să vă dau câteva exemple.

Stăteam foarte mult timp cu bunica mea care, ca orice bunică modernă, citea foarte multe ziare, cu precădere Evenimentul Zilei. Eu nu-l scoteam din Învelimentul Zilei, deşi nu ştiu ce învelea exact şi cum.

Primeam vestitele pachete din Germania de la bunica mea, în care se găsea de fiecare dată zahăr cubic. Probabil încă sub influenţa comunismului, ăla era zahăr public.
Read the rest of this entry »

Ieri eram cu Ovi la Evidenţa Populaţiei, aşteptând să mă trag în poză pentru viitorul meu buletin, când primeşte un telefon care îl anunţă că a primit un colet. Eu că ce tristă sunt, că vreau şi eu colet şi din astea de copil necrescut.

Ajungem acasă şi ce să este oare pe eticheta cu destinatarul? Nimic altceva decât cea mai frumoasă adunare de nume, adică Ovidiu Sîrb şi Corina Săftescu-Jescu. Având drepturi egale asupra coletului, dau să-l sfâşii, că nu prea stau bine cu răbdarea când e vorba de surprize.
Read the rest of this entry »

Haideţi să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Să ne închipuim că undeva, în ţara asta, există un om care nu a părăsit niciodată casa. Motivele sunt irelevante, este doar un exerciţiu.

Să ne imaginăm că nu a mers niciodată la şcoală, la piaţă, la mall sau la zoo şi nu are acces la internet. Astfel, singura lui punte către lumea de afară este televizorul din sufragerie. Singura realitate pe care acesta o cunoaşte este deci aceea văzută la TV.

Cum credeţi că arată lumea în ochii unui astfel de om? E mai colorată, mai gri, mai veselă, mai tristă sau este o reprezentare fidelă a realităţii exterioare?

Am văzut de curând The Oxford Murders, un film care mi-a plăcut surprinzător de mult, având în vedere că l-am luat de la oferte, cu 4,99. Filmul e cu crime și mistere, construit pe linia unor discursuri logico-filosofice cel puțin interesante.

Dar nu despre film vreau să vă spun, ci despre o scena din acesta. E vorba chiar de o scenă de început, în care actorul principal asistă la o prelegere a unui profesor faimos, într-un amfiteatru mare și ticsit de studenți fascinați. O adevărată mostră de artă oratorică și actoricească deopotrivă, încheiată cu aplauzele frenetice ale spectatorilor. Scena este dramatizată, firește, dar eu tânjesc încă după o astfel de prezență.
Read the rest of this entry »

După o perioadă destul de liniştită în ce priveşte mondenităţile şi activităţile de socializare, am ieşit aseară, ca între fete, la un Depeche Mode Party în probabil cel mai hipsteresc bar din Timişoara.

Acum, nu ştiu dacă am îmbătrânit eu între timp sau răceala încă îmi joacă feste, dar mi s-a părut extrem de mult fum. Inuman. Irespirabil. Am mers la baie la fiecare 10 minute doar ca să pot respira. Iar oamenii din jurul meu continuau să fumeze cu nonşalanţă. Ceea ce m-a determinat să îmi pun câteva întrebări:
Read the rest of this entry »

M-au enervat dintotdeauna oamenii care în cele mai banale dintre conversaţii, îşi scot artileria de neologisme şi aruncă cu ele în toate părţile, fie cu sens, fie nu.

Probabil din dorinţa de a părea mai erudiţi decât sunt de fapt, sau doar în încercarea de a impresiona, încep să îţi spună despre Kant când tu îi întrebi dacă vor slănina cu ceapă sau cu usturoi.
Read the rest of this entry »

Nu mai suport. În fiecare lună, când mi se eliberează factura pentru mobil, o primesc pe e-mail. Perfect. La câteva zile după, mi se reamintește printr-un sms. OK, drăguț din partea lor. SMS-ul ăsta este retrimis apoi periodic, până când este înlocuit cu unul care îmi spune până când pot plăti factura ca să nu suport penalizări. Bun.
Read the rest of this entry »

Dacă tot sunt răcită și nu am ceva mai bun de făcut, am zis că n-ar fi rău să mă fac de râs. Urmează un episod din seria confesiunilor jenante.

De mic copil, mi-a fost frică de oameni. Stând mult timp printre prietenele bunicii mele, auzeam numai povești rupte parcă din Știrile de la ora 17, cu violatori, criminali și psihopați. Astfel că de fiecare dată când vedeam că vine spre mine un om cu figură suspectă ori haine mai sărăcăioase, treceam pe celălalt trotuar.

Aveam însă o problemă: Read the rest of this entry »

I l-am făcut eu azi, lui Ovi.
Mă doare gâtul aşa tare, că nu pot scoate nici un sunet. Tăcere totală.
Oare el ce îmi ia ca să egaleze acest miracol al lui Dumnezeu?

Cine știe să îmi explice de ce restaurantele/barurile/cafenelele din incinta mall-ului nu au toaletă proprie? Cel puțin asta e situația la Iulius Mall, în Timișoara. Mi se pare stupid și incomod, mai ales pentru un om care nu cunoaște bine mall-ul respectiv.

Am fost sâmbătă la Pizza Hut și pe la a doua sticlă de apă minerală mă gândeam că dacă m-ar năpădi vreo nevoie subită și aș fi prima oară în locul ăla, până să găsesc o toaletă, s-ar duce naiba nevoia mea direct de-a lungul pantalonilor.

Așa că vă întreb pe voi, cititorii mei înțelepți: de ce nu sunt băi în localurile din mall? E vreo reglementare anume în sensul ăsta? Și dacă da, care e rostul ei?